Despre femei, sexualitate și divinitatea din noi

 Inhibarea sexualității înseamnă a fugi sa fii femeie.

Asta pățim multe, de mici chiar.

Observăm ca femeile nu sunt dorite, apreciate, nu sunt respectate.

Sau auzim de la mama, bunica, sora, ca a fi femeie e cel mai greu.

Cand suntem mici, fetițe, nu realizam diferenta de gen. Toți sunt copii.

Apoi, pe la pubertate, incepem sa avem semne feminine: ne cresc sânii, ne incepe ciclul menstrual.

Si atunci, daca am fost crescute cu "a fi femeie e atât de greu! Vai, cat pătimește o femeie! Vai, cat se sacrifica! Vai, cat e de chinuita. Vai, cate griji are. Vai, cate probleme poate avea: ba soțul, ba copii, ba lumea rea..."

Ideea e ca de la o programare de tipul "e greu sa fii femeie", incepem sa ne blamam sexul.

Adica sa zicem "era mai bine sa fiu bărbat".

Sau sa ne folosim sexul pentru a primi avantaje, caci ne simțim deja defavorizate, dar aflam ca totuși, mare dilema aici, barbatii mor dupa femei.

Noi, astea, cu sexul slab, suntem totuși in atenția bărbaților foooooarte mult.

Si "lumea e a bărbaților".

Deci vom avea o noua categorie de fetițe aici, care incep sa devina femei si s-au prins ca pot plusa cu sexualitatea lor pentru a obtine ce vor in viata, ceea ce altfel le-ar fi fost mult mai greu - asa cred ele, nu însemna ca asa e.

Si nu zic ca ele fac sex in schimbul unor beneficii dorite.

Nuuuu!

Doar pluseaza pe acele caracteristici care diferențiază femeile de bărbați.

Isi pun in evidență buzele sau ochii, sau ambele.

Apoi sânii si șoldurile.

Și se folosesc de orice e considerat a  fi feminin - de exemplu un păr lung, superb, pentru a-si face viata pe pământ mai usoara.

La polul opus ce avem?

Avem fete crescute cu ideea ca a fi femeie e ceva superb.

Ca femeile sunt niste fiinte extraordinare si ca ele sunt protejate si îngrijite de bărbații din viata lor.

Crescute cu ideea ca barbatii se inclina pana la pământ un fata lor chiar daca el ar fi imbracate intr-un sac si deloc machiate sau aranajate intr-un fel.

Pentru ca bărbații adora femeile, simtind puterea lor interioară, nu exterioară.

Aceste femei se simt extrem de bine in corpul lor.

In special cele de au avut tați care le-au spus ca se bucură enorm ca le au pe ele ca fiice, ca nici 10 baieti nu ar face cat ele.

Cele care au văzut ca mamele lor sunt ajutate, respectate, ca au cercuri de femei, ca bărbații din jurul lor nu sunt posesivi, ci dimpotrivă, protectori ai lor. 

Fetele care au crescut in medii unde femeile erau tratate "ca femei" - adică da, a-i spune unei femei:

 "femeie, asta nu e de tine, lasa-ma pe mine sa fac! Ce te amesteci tu aici?!"  

.... E absolut normal si de dorit!

Numai feministelor de azi asa ceva li se pare repugnant si ele sar imediat, caci ele au mereu de demonstrat ca pot.

In loc sa zica: "asa e! Treaba mea nu e sa mut munții, ci sa fiu un ocean de pace, de arta, de cunoaștere si de Iubire Neconditionata. Daca e nevoie, pot face orice. Daca nu e nevoie, nu e cazul sa ma amestec eu. De asta sunt bărbații pe lume."

Asta înseamnă sa nu intram unii peste altii in roluri. 

Peste tot in lume, femeile sunt PROTEJATE. 

NOI SUNTEM PREȚIOASE! 

Bărbații pe care noi ii naștem si ii crestem, daca e cazul, isi dau viața apoi pentru noi, realizați?

Noi stăm acasa, ei la război.

Sigur ca nu e ceea ce ne dorim.

Dar istoria ne arată cat de valoroase suntem noi DOAR PENTRU CA SUNTEM.

Revenind...

Daca luam alte modele de societăți, de timpuri chiar, imediat vom ajunge sa ne iubim ca femei.

Eu m-am detestat ca femeie.

Doream sa raman fetiță. Mica, mica de tot.

Pentru ca atunci când eram mica, tata si mama eram cu mine.

Cand am mai crescut, tata a devenit mai puțin prezent in viata mea, desi pana atunci ma lua cu el peste tot.

In mintea mea de copil am asociat asta cu "daca cresc, tata nu ma mai iubește. Deci sa nu cresc, sa nu devin femeie".

Am considerat ca tot pe atunci sanii mei nu au mai crescut la fel de mult. Ca șoldurile, de exemplu.

Sanii arata ca devii femeie.

Eu nu doream.

Si le-am stagnat creșterea cat mai mult.

Realitatea?

Tata avea treaba, lucra mult mai mult si nu mai avea timp de mine la fel, era mai agitat si mai nervos cu ale lui. Nu avea legătură cu mine.

Insa nu asa gandim cand suntem mici.

Stiti asta acum din "zilele deciziei".

Si mama continua sa imi ia haine ca de copil.

Imi lua lenjerii sexy când am avut primul iubit, dar si tricouri cu ursuleti.

Apropo de curentul feminist de la noi...

Si eu am ales sa fiu mai baietoasa în îmbrăcăminte. 

Aveam momente si momente. 

Insa clar preferam sa nu fiu pe toculețe, in fustițe și rochițe. 

Eu la revelioane eram in teniși, pantaloni evazați, negru cu gri, părul tuns de mine fix înainte. 

Ca sa nu atrag "hienele" asupra mea.

Când s-a schimbat asta?

Prima oară, odata cu primul iubit.

Însă si el imi zicea "Dai, de ce nu te îmbraci mai feminin? Ai asa un corp... Si tu te ascunzi."

Si am inceput, dar chiar am mers pe eleganta. Nu ma îmbrăcăm ca fetele din jur.

Si ii spuneam clar "nu ma simt deloc sexy. Stiu ca am un corp frumos, dar nu vreau sa mi-l arăt".

Acum, acest lucru mi se pare cel mai inteligent! 

Nu doar mie, dar si altor putini barbati din viața mea, care mi-au zis:

"Daiana, ai toate standardele fotomodelor de azi. Dar când ma întâlnesc cu tine, tu zici că ești din alta epocă. Nu se vede mai nimic din tine, fizic, si totuși toată lumea întoarce capul după tine. Emani asa o feminitate, o eleganță. Alte femei, cu un fizic ca al tau, il expun peste tot. Tu nu vrei asa ceva, mi-e clar. Poți, dar nu vrei. Interesant."

"Da, zic eu (lasand un sacou carbon sa imi cada de pe umerii goi, caci rochia mea din stofa, in carouri, stilul anilor '70, nu are maneci).

Ai intuit bine.

Dupa India, m-am transformat si eu. 

Cand o femeie se îmbracă provocator, e pentru ce tânjește negative attention. 

Se minte mica si vrea atenție. De la bărbații care, chipurile, o doresc, si de la femeile care, chipurile, sunt invidioase, si o vorbesc pe la spate.

Am avut marele noroc sa admir femei-zeite in India, femei hinduse, de aceea am alte modele acum. 

Si tot de atunci m-am îndrăgostit de Femeie. 

Acum, simt ca sunt privilegiată sa ma fi născut într-un corp de femeie. Hainele au si ele simboluri metafizice, nu sunt doar ca sa nu murim de frig. 

Si nu, nu vreau sa atrag atentia asupra mea, câtuși de puțin. Daca o fac, e pentru ca acum sunt sigura pe esenta mea divina. Ma simt Divinitatea mergând pe pamant".

Ma rog, asta va zic eu voua acum. 

Atunci, acelui domn, doar i-am zambit subtil si cu o plecăciune din gene i-am confirmat ca da, a inteles corect mesajul meu...

Intr-o lume a femeilor care azi isi arata "tot", pe principiul "e sociabil acceptat", iar eu ma simt mai sexy ca niciodată, nu simt deloc sa arăt părți ale corpului meu, decât intr-un grup de femei, unde știu clar ca suntem între noi. 

Si între noi, e altfel.

E normal sa fie asa!

Asa a fost mereu: femeile sa imbracau între ele, se spălau intre ele, nășteau si alăptau între ele - toate la un loc!

Doar in ultima suta de ani, mai ales dupa cele 2 războaie mondiale, am ajuns noi, femeile  "asa".

Si când spun "asa" spun: alienate. 

"Uite-o si pe aia! Daca imi ia barbatul? Daca imi ia jobul? Daca imi ia ceva?"

De aceea spune zeita Cătălinaji ca femeile sunt cele mai rele între ele.

Ca niste lupi flămânzi. 

Asa e!

Eu am depistat asta la facultate. 

Ca si acum, gândeam mult.

Tin minte ca ieri cand, aflata la coada unui xerox din Piata Romana, unde xeroxam noi manuale pentru studiul ce urma din sesiune, am zărit in fata mea o tânără frumoasă. 

O vedeam din profil. 

Ea s-a intors atunci spre mine si, desi eram doar la maxim 1 metru de ea, într-o încăpere asa de micuța din perioada interbelică, ea m-a scanat exact asa cum se scanau paginile din fata noastră, in acel imens copiator.

Cand s-a intors, eu i-am zâmbit instant. 

In semn de: 

"Te recunosc, femeie frumoasa, te admir si te respect pentru ceea ce reprezinti in lumea de azi".

Si asa a ramas zambetul meu... Înghețat.

Înghețat de figura ei rece, după ce a terminat de scanat.

S-a intors cu spatele la mine ca si cum nu existam. 

In lumea ei, eu nu trebuia sa exist.

Ea era Frumoasa si alte Frumoase nu puteau exista.

Eu, nu stiu cum sa fac sa ma imprietenesc cu femeile frumoase, fizic inclusiv. Mi se par admirabile! Cele care stiu ca sunt frumoase sunt o Forță a Naturii, eu asa le simt.

Ea, nu stia cum sa ma faca sa dispar din universul ei. 

Eram o amenințare...

Ii putem lua ceva.

O putem detrona.

S atunci am analizat, am concluzionat si am emis următoarea maxima:

"Bărbații sunt răi, femeile sunt răutăcioase".

Nu va gândiți acum ca am zis o credință limitativă, nu, stați puțin!

Ca nu exista picior de dezvoltare personala atunci, asa e.

Dar existau științele sociale, psihologia si filosofia si eu eram o mare adepta a lor. 

Asa ca cine mai vine azi sa spuna, sus si tare, ca are 10-15 ani de dezvoltare personala (ca mai mult, in România, nu are cum) sa mai realizeze acum ca poate da de una ca mine care se dezvolta personal din școala generală, citind Goethe, Schopenhauer si Nietzsche, cand se plictiseau de cărțile obligatorii din programa școlară.

Si ca mine sunt mulți!

"Filosofii tăcuți", eu asa ii numesc.

Eu, una dintre ei, am emis atunci o idee profundă, ascunsă bine in spatele a ceea ce azi "lumea dezvoltata personal" ma va acuza că am spus. 

Bărbații sunt răi = barbatii au comportamente dure, fără imolicare emoțională, din faptul ca asa li s-a spus ca e bărbătesc. 

Ei, trăind intr-o lume a competiției (nu există, asa li s-a spus, deci pentru ei e reală), nu gasesc a avea multe opțiuni.

Gândirea lor e rece, din subconștientul deja programat așa, pe survival mode: 

"Ucizi sau vei fi ucis".

Barbatii acestia nu torturau.

Ei ucideau si gata. 

Ei nu doreau sa provoace durere. Ei doar se apărau sau... Credeau ca se apără, căci poate uneori chiar nu ii ataca nimeni. Atacul imaginar e tot un atac si atunci, ca sa il revii, ucizi înainte sa fi atacat.

Însă femeile, aaaah...

Femeile au alte paradigme mentale in subconștient.

Ele sunt crescute cu "nu e feminin sa ucizi".

Dar și cu: "orice altceva îți e permis!"

Deci mentalul femeilor consideră ca nu e nimic in neregula daca il chinuie pe cel de langa ea, pentru a scapa de pericolul imaginat.

Ele vor fi emoționale, nu raționale.

Tocmai de aceea ele sunt cele mai mari răzbunătoare ale planetei. 

Ele sunt cele perfide, care te privesc in ochii si iti spun vorbe dulci, iar pe la spate aranjează sa fii ucisă.

Cu un bărbat aliat lor, căruia i se vor plânge ca le-ai facut te miri ce.

Femeile emit răutăți despre alte femei pentru a-și menține un anumit statut.

Deci tot din competiție - ca si bărbații.

Deci tot din frică - la fel ca si dânșii.

Asa acționează femeile, in general, fie ca ne place sau nu.

Femeile - răutăciose.

Bărbații - răi.

Nu de la natură, nu.

Doar ca și comportamente văzute si studiate peste tot in lume.

Din punctul meu de vedere, femeile albe se încadrează mai ușor aici, pentru ca nu au același curaj ca si femeile chineze, sau thailandeze,  coreene, in general, care chiar te-ar ucide din prima. 

Nu lugu lugu, nu povești. 

Direct tăiată ești - din viața lor, de pe lista lor, ca si cum nu ai exista. 

Simt nevoia sa fac un asterix aici:

* Cand spun "ucidere" nu ma refer doar la a lua viata cuiva, e ceva mai metaforică ideea mea. 

Cea mai folosita arma de ucidere în masa este... IGNORAREA.

Ignorarea = abandonul complet, ca si cum nu te-am stiut o clipa in viata mea.

Aplicată la momentului potrivit (cand acea persoana este conectată emoțional, mental, spiritual la cineva), această arma care nu foloseste niciun instrument fizic, este ucigatoare pentru un individ sau pentru categorii intregi de indivizi.

Cand omul nu se mai simte văzut si auzit, el incepe sa isi chestioneze propria existență, propria identitate.

Este o forma de atac psihologic care stinge omul atat de mult, încât acesta poate ajunge si inclusiv la moartea fizică.

Ca sa intelegi mai bine astaz gândește-te cum te-ai simti daca ai intra intr-o incapere plina de oameni si nimeni nu te-ar baga in seama, deloc, deloc.

Nu doar ca nu s-ar uita la tine cand deschizi usa, ci nu ti-ar rapsunde la niciun salut. Niciunul!

Mergi la bar, comanzi ceva, niciun răspuns.

Nimeni nu te vede. 

Ochii lor nu se întâlnesc cu tai.

Te pui in fata lor, ii zglatii, nimic.

Ei se comporta ca si cum tu nu ai fi acolo.

Nu innebunesti?

Ba da! 

Ori incepi sa crezi ca visezi, ori te urci pe o masa, scoti un pistol si zici: "daca nu incetati sa va prefaceți ca eu nu exist, incep sa va impusc. Daca e un vis, oricum nu va conta".

Apoi, imagineaza-ti ca acei oameni sunt cei dragi.

Intri intr-o incapere cu cei dragi, cei pe care ii iubesti cel mai mult si nimeni nu te baga in seama.

Nimeni nu te vede, nimeni nu iti vorbește.

Pe ei nu iti vine sa ii omori - e prea riscant.

Ii iubesti atat de mult, încât preferi sa iesi din viata lor, decat sa ii ameninti cu moartea.

Nu-i asa ca doare cand cei dragi nu ne vad?

Mama, tata... Bunicii...

Strigam la ei si nu ne raspund.

Le vorbim si ei nu ne aud, caci nu ne rapsund.

Ne spun "mai incolo", in cel mai bun caz.

Care mai incolo? 

Ce așteaptă ei?

Ce asteptam noi, cu toții?

Sa ni se spuna ca existăm.

Azi, nevoia de validare e greșit înțeleasă - tot din prea multa dezvoltare personala ni se trage, desigur.

"Sa nu astepti ca altul sa iti raspunda, ca tu nu depinzi de raspunsul sau de opinia lui".

Nu, nu depind, dar imi face placere.

Asa exprimam noi, oamenii, iubirea si legaturile dintre noi.

Copilul ii zice mamei "mami, uite un avion".

Daca mama ii zice "bravo, asa e, puiule, e un avion", copilul simte ca raspunsul lui a fost corect. Simte ca el exista si ca a fost auzit.

Daca mama ii zice "puiule, acela nu e un avion, e o pasăre", copilul a inteles:

"Eu exist, caci mama mi-a rapsuns.

Avionul nu exista.

Exista o pasare".

Si a memorat.

Daca mama insa nu ii răspunde deloc, zicand ca e ceva insignifiant, ce mare lucru, o sa învețe acel copil si altfel ce un avion, acea mama nu înțelege ca acum transmite copilul ei mesajul: 

"Eu nu exist, caci mama nu ma aude".

Si stiu ce veti zice:

"Bine, Daiana, dar mama aceea raspunde uneori. Uneori da, uneori nu".

Da, si analiza tranzacțională ne invata clar:

"Atunci acel copil va crede ca uneori exista, alteori nu."

De aceea multi copii mici fac boacane.

Nu pentru ca nu stiu sau nu pot.

Nuu, ci pentru ca au descoperit ca daca sparg ceva, sau daca trantesc ceva, vine mama.

Sau vine tata.

Sau vin amândoi - si mai bine, exact ce dorea acel copil, sa aiba ambii părinți langa el.

Daca se poate, si bunicii.

Deci va face boacăne si mai mari, va permite chiar sa ia si bataie, sa se tipe la el, sa fie pedepsit, orice numai sa aduca familia împreună.

Asa ca abia acum ajungem la cauza problemelor noastre de azi, ca femei si ca barbati:

Alienarea - distanta prea marez fizica, emotionala, mentala si spirituală, dintre femeie, bărbații si copii.

Mami si tati muncesc si nu mai au timp de copil.

Copilul e uneori validat, uneori invalidat.

Adica uneori simte "eu exist".

Aleori simte "eu nu exist".

Daca e baiat, va deveni un barbat interesat sa aiba cat mai mult si cat mai mare: corpul mare, mașina mare, casa mare, contul mare, iubita "cea mai mare din parcare", adica cea mai recunoscut de alti ca fiind valoroasa, instituțiile de învățământ mari, adica de renume, pentru el si pentru copii, vacantele "mari" etc. Totul pe picior mare.

Femeile, la fel: vor cauta sa aibă buzele mari, sânii mari, fundul mare, părul mare (in mod special, adică e o strategie subconștienta aici). Vor cauta un job mare, o casa mare sau un bărbat care sa le ofere o casa mare, ca sa fie amândoi vizibilli. Va vrea acces la cele mai mari scoli, funcții, cercuri de influență, cel mai mai branduri, totul cat mai vizibil pe ea: de la diplome, la ceasul de la mâna, la cerceii din urechi, la rochia de pe ea, la pantofii purtați.

Indiferent de stilul lor, acesti femei si bărbați vor "mare" totul.

Obiectivele lor? 

Ca tot vorbeam de curentul dezvoltării personale fără fond spiritual...

Obiectivele lor sunt cele mai mari! 

Daca sunt femei, multe se vor expune cat mai mult public, caci au nevoie de atenția neprimita cand erau mici.

Se vor expune:

-  fizic: prin goliciune disimulata ("fac reclama la un sutien, ce atâta? Toată lumea face asta").

Sau prin poze ce emana o sexualitate ce nu are legătură cu subiectul abordat.

Sau vor aborda un stil vestimentar foarte sexual ca stil de viață si vor zice "draga, asa ma imbrac eu peste tot, nu incerc sa impresionez pe nimeni aici. Eu si cand dorm, asa dorm".

- mental: vor discuta preponderent subiecte controversate in public.

Acasă, vor starni mereu conflicte prin idei care deranjează, pentru a-si primi atenția dupa care tanjesc.

Sunt genul de femei in stare sa isi facă exagerat de gelos soțul, stiind ca acesta e o fire colerica, ca apoi sa fie batute de el. 

Se vor lamenta ca "asa sunt bărbații, niste bestii", când, de fapt, ele asa se simt văzute si iubite de el: 

"Daca m-a bagat in seama, însemna ca inca mai are sentimente pentru mine. Deci eu exist in viata lui. Deci eu exist."

- emoțional: vor vorbi public despre tot felul de intimități din viata lor, sub pretextul ca asa e liberatea pentru femei si ca cine nu înțelege ca femeile au fost asuprite, e un prost. 

- spiritual: vor spune ca tot ce fac, cum apar sau ce zic e pentru ridicarea nivelului de conștiință al planetei. Isi vor justifica orice apariție ieșită din comun ca fiind "pentru binele umanității". Facilitatorii de neo-tantra intra aici. Si tot ce are legătură cu sexul pe care trebuie sa il eliberam facandul public, mai ales. Sau nasterile. Sau orice e firesc, dar  care se simte nefiresc când incepem sa il expunem ca ceva lipsit de sacralitate, cu scuza "dar e ceva natural, draga!"

Faptul ca ceva e natural nu justifică faptul ca trebuie filmat si postat peste tot.

Asta miroase a liberalism prost înțeles. 

Știu ca e trist si ca nu ne vine sa credem asta despre alți, sau mai ales despre noi.

Dar doar deschide social media, te rog, si spune-mi sincer, ce vezi.

Nu vezi "maaaaare, cat mai mare"? 

Eu asa vad. 

Rar, mai vad cate o faptura care arata "mic si simplu". 

Cei mai multi cu "mic si simplu" nu arata deloc, nimic. Nici nu stim ca exista.

Nu au conturi social media - pentru ca nu au de ce sa le aiba.

Au cărți, au universități fizice + online, au aplicații cu podcasts, au YouTube, au ultima tehnologie in casa, mașini, case, tot. 

Nu neapărat trăiesc in munti - chiar nu.

Ei au de toate si chiar prefera mic.

No name, no brand. 

Ce sa caute sa posteze toata ziua viata lor? 

Nu mai bine ar trăi? 

Si asta si fac.

Iar cand au un business online,  acela arata ca un business, adică profesional.

Tot ce postează, tot ce arată, e ca sa isi atraga clienti in mod elegant, decent si rational.

Insa si aici, femeile si bărbații care NU sufera de sindromul "nu am existat când am fost mic, deci am nevoie acum de muuuuulta atenție ca sa simt ca exist", nu vor face compromisuri.

Adică nu vor face precum a facut pe vremuri, o vedeta de la noi: a poza in lenjerie si a acceptat ca pozele sa ii fie urcate peste tot in București, pe bannere, ca sa nu mai fumeze lumea.

Aparent: campanie împotriva fumatului.

Nu, o femeie si un bărbat care știu ca există, nu fac asa ceva.

Li se poate propune, dar nu vor accepta...

Va gasi solutii decente, soluții onorabile pentru toti participanții. 

Asa ca, revenind la subiectul de la care am plecat, asigurati-va ca stilul vostru de viata actual, pe toate planurile, nu vine din rana lui "nu am fost văzută si auzita cand eram mica", care este ideea greșită ca "eu nu exist".

Știți ca existați!

Mai mult, știti din Scoala Zeitelor, din metafizica studiata aici, ca existenta voastră nu este accidentala sau indidentala.

Sunteți aici din Ordin Divin.

Nu contează daca părinții voștri v-au făcut sa va simțiți existenta cand ati fost mici.

A trecut, gata! 

Luati-va in brațe, si dati-va multe sărutări.

Sunteti!

Existați!

Nu e nevoie sa epatați ca sa va observe cineva.

Va observ eu.

Si goale, si intr-un halat, si intr-un hanorac, si intr-un sac.

Tot tu esti!

Tot voi sunteți!

Divinul are cea mai vizibilă strălucire!

✨

Fiți Divine!

Ah, stați... Sunteți deja! 🤗 

Atunci... Doar continuați să străluciți din interior.

Fiți demne! 

Sunteți Femei! 

Va iubesc!